Îmi amintesc prea rar cum era să merg cu Tine peste tot, să Te văd în picăturile de ploaie şi de stele, în luciul apei, în întuneric, lângă mine, împrejurul meu, pretutindeni.

        Tu mai ştii când vorbeam în neştire şi când drumul lung era prietenul nostru cel mai bun?Puteam fi împreună.    

        Atunci, lipsa luminii era binecuvântare.Eram cu Tine.Acum, bezna nopţii înseamnă umbre si teama.Sunt fără Tine.     

       Acum am praf pe sandale şi mi-s grele genele, de nu mai pot privi în sus.Şi povara…Povara e mult prea grea ca să mai îndrept umerii.Merg aşa, gârbovită, cu degetele încleştate în noroi şi cuvintele nu mai au puterea să se elibereze spre Tine, ca odinioară.Am încetat să mă întreb cum am ajuns aici şi cum nu am simţit căderea cea abruptă.E greu să te menţii pe linia de plutire a lumii acesteia care-ţi acopera sufeltul cu griji strat cu strat!

         Te-am pierdut? Te ştiu încă aproape, deşi privirea mea e prea împăienjenită să Te vadă.Simt aspru gustul ţărânii scrâşnind printre dinţi şi mi-e sete de apa după care nu mai însetezi vreodată!

      Ma dor ochii de atâta DOR de Tine.Nu pot decât să-ţi şoptesc numele încet, fără cuvinte, căci Tu cunoşti suspinul inimii mele, căci Tu l-ai pus acolo: ”Doamne!”